Ce de bloguri despre copii!!! Am citit deja vreo 5 si fiecare ma duce la cel putin alte 5 si asa mai departe 
Mame intelectuale, rafinate, cosmopolite si pasionate de bebelusii si copiii lor. Stau acasa 2 ani si unele au si afaceri proprii. Blogul lor e intotdeauna saltaret, pozitiv, educativ si demonstrativ. Nimeni nu se plinge, tonul e autoironic, cotidianul e idilic si adevarata viata abia a inceput, cea de dinainte de bebelus fiind doar o amintire nefericita. Alaptatul exclusiv pina la 6 luni e regula si pe urma pina la 2-3-4 ani cit o vrea copilul. Bebe se poarta cit mai mult, eventual non-stop in brate, hai in sling. Dormitul in patut e ocazional sau inexistent. Teoria e ca bebelusii tinuti cit mai mult in brate si alaptati se transforma in copii inteligenti, fericiti si increzatori in sine si oamenii din jurul lor. Metodele traditionale, stravechi, naturiste cum ar fi purtatul copiilor in esarfa, sint valorizate puternic.
E o moda oare stilul acesta de a creste copiii? In anii 70-80 cind ne-am nascut noi, cei care avem acum 30 de ani si copii mici, tendinta era mai degraba spre industrializare, spre progres si nu spre traditional. Femeile care alaptau erau din ce in ce mai putine, pentru ca in mare parte nu le interesa si nu considerau pretios acest mod de a-si hrani si alinta bebelusii. Purtatul in brate era considerat un obicei care duce la rasfatul copiilor si la chinul parintilor, pe principiul “se invata prost”. Oricum, nu multi parinti aveau timp sa stea non-stop cu bebelusii lor, caci zecile de scutece trebuiau spalate manual si mincarea pentru bebe si restul familiei nu se putea comanda online. Patutul era de baza. Iar concediul de maternitate nu era decit de 4 luni.
Nu cred ca e vorba de o moda, e mai degraba o tendinta spre care am evoluat natural, odata cu simplificarea vietii coditiene. Eu de exemplu de cind a venit Ioana acasa nu am mai gatit si nu am mai facut curat niciodata. Singura activitate extracuriculara pe care am avut-o de la inceput era televizorul si acum, de cind a mai crescut si sta si altfel decit in brate, internetul, cu laptopul in brate si ea in balansoar sau linga mine pe pat. Am noroc ca doarme singura in patut si atunci mai apuc sa maninc, sa fac un pic de ordine de jur imprejur, sa arunc niste rufe in masina de spalat si cam atit, sa nu fac zgomot 
. In curind o sa trebuiasca sa ii gatesc, macar ei, ca pentru mine comand mincare iar Cosmin maninca in oras. Sa vedem cum o sa fac. 
Si aceasta tendinta inseamna copii care iti solicita atentia non-stop, copii cu care te joci si pe care ii tii in brate, copii care se dezvolta mai repede decit ne-am dezvoltat noi pentru ca au mult mai multa libertate de miscare si mult mai multe prilejuri de a invata lucruri prin joc. Plus diversitatea si coloritul vietii cotidiene, plus calatoriile in care poti sa ii iei cu tine, plus infinitele jucarii si moduri de a se juca. Cum va fi generatia lor de maturi? Copii rasfatati, pina la urma, solicitanti, care sint foarte constienti ca sint iubiti si ca parintii lor fac totul pentru ei. Parinti pentru care cresterea unui copil e un element de statut, diferentiere si competitie dintr-un stil de viata pe care il vor sofisticat.
Hai ca nu e chiar asa
mi-e greu sa pun la indoiala motivele vreunui parinte de cand sunt si eu parinte la randul meu. Da, asa in sinea mea, uneori imi spun ca eu ma descurc mai bine ca altii, dar cred ca e un pic cam dur sa consideri o chestiune de lifestyle cresterea copilului intr-un stil sau altul. Tocmai pentru ca ne permitem sa citim si sa ne informam devenim adeptii unui curent sau al altuia (pentru ca vrem sa ne crestem copii asa cum alegem noi si nu cum ne sopteste mama sau soacra sau vecina) si credem cu desavarsire in el – doar asta cautam nu, modul optim de a ne creste copii ca ei sa fie tot ce suntem noi mai bun si tot ce n-am fost vreodata 
Iar argumentul asta cu uite cum am crescut noi e putin limitativ, ca doar asta e natura umana, vrem mai bine, mai mult, mai repede, si asta ne impinge la evolutie. Nu sunt un discipol al attachment parentingului, ci doar am simtit nevoia sa “intervin”. Pana la urma cred ca din toate teoriile astea iti faci propriul amestec – in functie de timp, putinta, vointa si mai ales ce merge la copil – noi asa functionam.
Eu una am fost mega depresiva in primele doua luni si total incapabila sa gandesc pentru mine, acum ca ne apropiem de 5 luni simt ca am revenit la viata, iar intre timp copilul meu a avut diverse faze in care a fost extrem de solicitant. Si presimt ca vor mai urma 
) Totusi, mi se pare destul de aspru postul tau.
De asemenea, sunt mame care reusesc sa faca un milion de lucruri – nu eu, sunt copii care permit mamelor sa faca un milion de lucruri – nu al meu
Pana la urma, eu una nu am blog, si nu sunt luata in vizor de critica ta
Salutari,
Rux
Ruxandra, de fapt nu era intentionat sa fie o critica. Da, tonul e oarecum ironic, dar asta nu inseamna ca ma exclud din ce am scris acolo. Si eu sint la fel, si eu citesc toata ziua tot felul de teorii despre cum sa-ti cresti copilul, si eu am dubii ca ceea ce fac e bine si caut raspunsul in carti. Desi tocmai ca teoria asta “attachment parenting” e de fapt despre a face lucrurile cit de natural cu putinta. Dar vezi ca noi avem nevoie de teorii de genul asta ca sa ne confirmam ca ce facem facem bine. Si cum teoriile exista, desigur ca le adoptam iar semnele si manifestarile ne diferentiaza de alte persoane care nu fac la fel sau de alte generatii carora viata le impunea alte alegeri.
Termenul de lifestyle nu se limiteaza doar la notiunea de moda (desi e folosit cel mai adesea in astfel de contexte), ci inseamna un intreg complex de manifestari si comportamente pe care cineva alege sa le aiba in viata, alegerea fiind constienta si documentata, si diferentiindu-l de altii.